Înăuntrul
sufletului meu e o cameră complet desprinsă din realitate. Din coridorul
viselor pornești spre etajul emoțiilor, treci pragul amintirilor, zăbovești în
fața iluziilor, apoi imediat ultima cameră pe stânga. Nu oricine poate intra
acolo. Trebuie să îți lași sufletul dezbrăcat, să-ți dai jos timiditatea și
emoțiile, naivitatea și orgoliul, timpul iți va mângâia pervers inocența, o va
sfâșia cu dinții. Îți poți păstra frica, ironia, frustrările, doar așa irealul
ascuns în spatele sentimentelor o să devină real. Într-un final, când te lași
doborât de el, de timp, poți să intri, nu ai nevoie de cheie.
E o cameră imensă, dacă te uiți atent ți se pare infinită, iar undeva la
limita dintre lumină și umbră e montată o oglindă. De acolo vă văd pe voi toți.
Actori ai proprii voastre vieți. Căutați fericirea în cele mai absurde locuri
și fără să știți vă ascundeți însuși voi de ea. Vă împachetați lumea în povești
cu Feți Frumoși, dueluri și cai albi, sperând că într-o zi o să fiți și voi un
asemenea erou. Așa ajungem să rănim și să mințim, facem doar schițe a ceea ce
dorim să fim, nu a ceea ce suntem.
Uneori mă gândesc că nu sunt singură în această cameră. Simt că mai e
cineva cu mine și simt că îl cunosc așa de bine, doar că a fost doborât de voi
și uitat de timp, a trecut prin vreme așa cum trece marea prin nisip. Poate că
acel cineva, sunt chiar eu. Mi-am jucat piesa pe o scenă care nu e a mea și am
primit aplauze chiar și când nu meritam.
Dar mâine... mâine e o nouă zi și oriunde e un fir de care te poți agăța,
ca să poți zâmbi, ca să găsești drumul înapoi spre tine. Te vei trezi și îți
vei șterge lacrimile cu zori de zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu