Taxiul în care
s-a suit în parul ei a lăsat miros de benzină și fum. Era trecut de miezul
nopții. Oare unde se grăbesc toți oamenii când vine miezul nopții? A aruncat
nervoasă țigara pe geam, căzând scântei
pe rochia ei roșie de mătase. Și lui îi plăcea să fumeze. Fumau amândoi într-o
cafenea prăfuită, acolo s-au și întâlnit prima oară. Ea era timidă și fragilă,
iar el îi promisese că îi va purta de grijă, va fi zmeul ei și împreună vor
reuși multe. Și-au construit un fort acolo, în cafeneaua prăfuită unde în
fiecare duminică răsuna muzică de jazz, erau în siguranță, niciun gând rău nu
i-ar fi putut atinge. Îi plăcea să o privească, își îneca teama în ochii ei
plini de sinceritate. Ea dansa nătângă pe acordurile stângace ce veneau din
camera alăturată, el îi picta luna în ochii sticloși. Din dans în dans, pe
pielea ei erau partituri scrise în do major, armonizate cu râsetele lor senine și sincere. I-a speriat realitatea și s-au ascuns în fort. Se iubeau, râdeau,
erau fericiți, parcă uitaseră să respire de la atâta fericire. Și-ar fi dorit
să oprească timpul, așa îmbrățișați.
Și a plecat, s-a
stins lumina în fortul lor și toate visele pe care și le agățaseră împreună de
stele. S-au despărțit într-o zi de duminică, de atunci jazz-ul pare mult mai
trist și cafeneaua a dispărut în ceața lăsată de toate țigările fumate de ei
doi. E trecut de miezul nopții și ea rătăcește printre străzile pustii, se simte străină de ea, de șoferul care îi zâmbește în oglinda din față, de steaua căzătoare ce i-ar putea îndeplini o ultimă dorință, dar acum... nu-și mai dorește nimic. A aruncat ultima țigară pe geam. N-o să mai fumeze; i-a rămas miros de tutun în rochie, pe limbă și în păr și se întreabă ”oare unde se grăbesc toți oamenii când vine miezul nopții?”



